La sfârsitul anilor 70, familiile de romi care locuiau în apropiere de strada Voltaire din Oradea au fost scoase din propriile case si expropriate. Au fost mutate fortat în 6 blocuri construite special pentru aceste familii. În prezent blocurile si zona aratã ca dupã o interventie militarã. Multe geamuri sunt sparte, unele înlocuite cu carton, tablã sau pânzã; pereti cu tencuiala cãzutã pline de graffiti; gropi de jur împrejur înfundate cu gunoaie; mormane de fiare si cartoane; multã sãrãcie si mizerie.
În prezent, în acest peisaj se joacã zeci, poate sute de copii condamnati la un viitor nesigur, crud. Larisa este fiica cea mare a familiei Florian. E o fetitã slãbutã, frumusicã foc. S-a nãscut aici în urmã cu 9 ani. Descultã, îmbrãcatã doar într-un tricou lung îsi petrece toatã ziua în acest peisaj dezolant, alãturi de fratii si prietenii ei. Împreunã cu familia sa locuieste la ultimul etaj într-unul din cele 6 blocuri. Ca sã ajungi în „apartamentul” ei trebuie sa treci printr-un hol strâmt, cu balustrade ruginite si peretii plini de igrasie, fãrã nici o sursã de luminã, pe scãrile reci, degradate si soioase. Bãrbati, femei cu copii în brate înconjurate de frati si surori mai mari stau în usa apartamentelor. Toti vor sã arate în ce conditii trãiesc.
Apartamentul 14, etajul III. În pragul apartamentului ne asteaptã Iosif, care stie cã venim. „Poftiti luati loc si ne scuzati deranjul, dar noi suntem multi aici cã stãm împreunã cu încã douã familii, 14 suflete în total”. Surprinzãtor e faptul cã „deranjul” nu înseamnã mizerie. Locul e curãtel, atât cât se poate în aceste conditii, dar plin cu tot felul de lucruri înghesuite peste tot. În stânga cum se intrã în apartament se aflã bucãtãria, o încãpere de 2 m lungime si foarte îngustã în care nu încape nimic în afarã de o chiuvetã, 2 scaune si un dulap atârnat pe perete. Aici nici mãcar nu au instalatie electricã. În „dormitor” într-un colt se aflã o sobã din tablã, confectionatã dintr-un butoi cãruia i s-au sudat 3 picioare si un horn ce iese direct prin peretele blocului. Foarte aproape e un pat sub care sunt asezate o multime de încãltãminte de toate dimensiunile. În celãlalt pat sub plapumã stau zgriburiti de frig doi copii mai mici. Pe 5-6 sârme întinse în camerã sunt haine la uscat.
Un scaun subred, o mãsutã si un dulap mic este tot mobilierul dormitorului. Ferestrele vechi cu vopseaua de mult cãzutã lasã sã treacã frigul si ploaia. Tavanul poartã urme de infiltratii de la apa care trece prin plafon ca si cum n-ar exista.
„De 30 de ani locuiesc aici. N-am putut sã fac nimic ca familia mea sã trãiascã în conditii mai bune. Acum, ajutati de Casă Dragă Casă si ASCO sper ca bãiatul si cele 2 fete ale mele sã trãiascã în conditii mai bune, sã nu aibã copilãria chinuitã pe care am avut-o eu si sã poatã termina scoala” spune cu tristete Iosif.
Iosif (32 ani), provine dintr-o familie destrãmatã, fiind cel mai mare dintre cei 3 frati. Încã nici nu împlinise 14 ani când a fost nevoit sa lucreze pentru a asigura familiei cele necesare traiului zilnic. Fiind foarte tânãr si având doar o clasã, primul loc de munca a fost la groapa de gunoi a orasului de unde colecta deseuri feroase si neferoase, pe care ulterior le valorifica.
Iolanda (32 ani), i-a dãruit 3 copii: Larisa, 9 ani, Cristina 7 ani si David de 1 an. Ea provine dintr-o familie numeroasa, având încã 6 frati. Tatãl ei a lucrat în constructii, în prezent fiind pensionat de boala, iar mama este angajatã ca muncitoare la o firma care produce creveti. Odatã ce i-a crescut familia, Iosif a fãcut efort sã-si gãseascã un loc de muncã pentru a-i putea oferi familiei un trai mai bun. În prezent lucreazã la o firmã care produce obiecte din plastic, iar pentru a obtine venituri suplimentare Iosif cântã împreunã cu Iolanda la diferite nunti si botezuri. Tatãl are grijã ca ambii copii de vârstã scolarã sã frecventeze cursurile Scolii Generale cu clasele I – VIII “Ioan Slavici” din Oradea.
